Deunăzi am mai bifat o veche tristeţe "braziliană" că m-au scos din casă Delicvenţii. Nu sunt probabil decât nişte salariaţi obişnuiţi, acum se angajează hipsteri şi la primării, dar pentru mine a fost o uimire de când au apărut aceşti angajaţi la Enel, de nu mai ştiu câţi ani şi fiindcă asta îmi sugerează felul lor de a arăta, hăhăi, telefonie şi fumat în turmă la orice oră din zi şi din noapte, vârsta potrivită pentru "casa de corecţie"... i-am poreclit astfel şi îi prezint şi aici, că fac parte din stradă. Poate nu sunt cei mai reprezentativi, lipseşte cel cu băsmăluţă neagră, cred că singurul pe care l-am identificat întrucât de obicei nu îi văd, ci doar îi aud. Şi asta m-a şi scos din minţi. Mă trezeau la 3, la 4, la 5 dimineaţa, nici de sărbători, de Paşti, nu plecau, nu era Paşti pentru ei, pur şi simplu. Deci, ca imagine nu sunt deosebiţi, obişnuiţii fumători de la intrări, sunt poate de înregistrat (continue hăhăieli de cretini - şi nici asta nu e deosebit, ci programul continuu! de câţiva ani).
Tristeţea e un acces interzis deja menţionat, o poartă ce... poartă şi ea lacăt poate tot din strămoşi şi nu strămoşii sunt de vină pentru ocolurile noastre prezente, ci faptul că unora le convine iar ceilalţi nu zic nimic. Dacă sunt porţi, e pentru că nu sunt ziduri. Oamenii fac ziduri şi din porţi.
În spate se vede scara Enelului unde "delicventele" par absolut normale şi civilizate.
Când le-am auzit din nou avalanşa erau mai mulţi şi când m-am uitat pe geam mi s-a părut o adunătură impresionantă, am fost dezamăgită când am ajuns afară cu aparatul dar măcar am bifat lacătul numărul 4. Adevărul e că e suficient uneori să fie cineva care să vorbească logoreic la mobil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu